Prin nisipuri miscatoare...: la drum mare

"Un sut in fund...un pas inainte!"

Cand am auzit aceasta replica nu mi-au putut crede urechile, in mintea mea acest lucru era cu adevarat imposibil, deoarece totul trebuie sa-mi iasa de prima data, asa m-am invatat si asa m-am autoeducat. Nu-mi vedea a crede faptul ca mai exista si aceasta cale de a nu te da batut. Astazi stau si ma intreb: cum te priveste familia, prietenul cel mai bun, o persoana draga, daca afla ca ceea ce ti-ai propus nu s-a infaptuit? Pentru ca-ti sunt persoane apropiate, vor cauta sa te sprijine, sa-ti fie alaturi si sa-ti spuna, dupa caz: "nu-i nimic, incerci data viitoare;" sau " oricum, nu era de tine, gasesti pe altcineva mai bun", sau "cu siguranta te asteapta lucruri bune in viitorul apropiat, trebuie doar sa ai rabdare". Usor de zis pentru cei care nu se confrunta cu problema in sine. Sunt curioasa cum ma vad intr-adevar acele persoane, cum ma considera si cum ma descriu. Am certitudinea ca regreta ca nu ies lucrurile asa cum trebuie, insa, nu am cum sa nu-mi ridic intrebarea: ma compatimesc? le e mila de mine?aceasta e intr-adevar sentimentul? si daca e asa, ce repercursiuni are acest lucru asupra mea? cum ma face sa ma simt? Cu siguranta nu ma simt in largul meu, sentimentul de mila, de compasiune il ai in momentul in care vezi un nevoias si simti inauntrul tau ca ai vrea sa-l ajuti si actionezi in aceasta directie, atunci e de inteles, insa in situatia de mai sus, nu pot sa accept ca unei persoane ii este mila.

Din proprie experienta marturisesc faptul ca-mi este foarte dificil, cel putin pe moment, sa stau de vorba cu cineva despre ceea ce mi se intampla, si mai ales daca acea persoana nu stie sa se poarte, nu stie cum sa reactioneze, cum sa actioneze si cum sa asculte, practic, cum sa fie un bun psiholog, asa-l numesc eu. Prima reactie este aceea: "oare ce va/vor spune?", "Ce vor gandi despre ce-am facut?", "oare ma va/vor placea in continuare?", "oare va mai tine la mine?" si exemplele de intrebari continua. Cel mai mult mi-e teama de privire, se spune ca ochii reflecta imaginea sufletului, si este adevarat, eu asa simt si cred. Ori cum sa ma uit la persoana din fata mea, la cea care a investit in mine sentimente, incredere, timp, energie, si sa-i spun sa am dezamagit-o? Cum sa-i dau aceasta veste, care pentru mine e sfasietoare, ma macina? In momentul acela vei simti ca-ti sunt comunicate doua tipuri de mesaje: unul verbal:" vei reusi data viitoare!" si celalalt nonverbal: "saraca", "imi pare asa rau pentru ea". Da, aceasta este mesajul transmis de privire, asta comunica, cel putin eu acest lucru descifrez.

Cum trebuie actionat in acest caz?

Ei bine, una din modalitatile pe care eu le abordam in adolescenta atunci cand imi propuneam sa fac realizez ceva era sa fiu cat se poate de secretoasa, nimeni sa nu stie absolut nimic. Explicatia este cat se poate la indemana oricui: atata vreme cat nimeni nu stie, nimeni nu are de suferit, nimeni nu-si da cu parerea, nimeni nu-ti plange de mila, esti tu cu tine insuti/insati, dupa gen :). Apare si reversul medaliei: nimeni nu va stii ce anume te-a marcat, te-a distrus, te-a adus intr-o stare de nerecunoscut in cazul unui esec, deoarece nimic nu e mai aspru si dureros ca propria mustrare de constiinta, aceasta interiorizare si aceasta lupta pentru a fi cel mai bun.

Hmm, ce inseamna sa fii cel mai bun? Cine apreciaza acest lucru? Care sunt standardele dupa care ar trebui sa ne ghidam? Cine reprezinta un model? Pentru ca traim intr-o societate si suntem oameni, ne evaluam prin comparatie cu ceilalti oameni. Ce ma face pe mine sa cred ca eu nu pot fi mai buna decat ceilalti? Cu ce sunt ei mai buni ca mine? Hmm, revenim la acelasi tip de intrebari, insa raspunsul este cat se poate de simplu: suntem oameni su suntem unici, fiecare are ceva bun in el si fiecare e bun, pana la proba contrarie, insa intotdeauna trebuie sa avem langa noi persoana/ persoanele care sa accentueze acea latura pozitiva, buna, in momentul in care simti ca ai pierdut controlul asupra situatiei si simti ca te-ai lovit atat de tare ca nu te mia poti ridica. Acea persoana poate cu adevarat sa fie un "medic", care "administreaza medicamentul potrivit" la timpul potrivit pentru a "insanatosi bolnavul".

Putini sunt cei care au astfel de "medici" in jurul lor. Eu, se pare, ca am cativa "medici" prompti si foarte buni. Unii dintre ei sunt atat de modesti ca nici macar nu vor sa recunoasca aceasta calitate.

PS: recitind celelalte articole mi-am dat seama ca am facut cateva greseli de punctuatie si ortografie.Nu-mi place sa recitesc textul dupa ce-l scriu, pentru ca am tentinda sa-l modific.Imi place materia bruta, asa ca scuze de greseli si omisiuni de litere.:D:D:D:D.

Cu privire la acest articol, va rog sa-mi comunicati de parere aveti despre tema si intrebarile din text, ce solutii aveti si ce ganditi.

Cu drag, Sonia

la drum mare

Dupa o pauza de cateva saptamani, timp in care am avut ocazia sa beneficiez de serviciile oferite de infofer.ro contra cost, desigur.Si in timp ce ma perindam eu cu trenul am constatat ca lucrururile s-au cam schimbat, ca nimic nu mai e la fel ca acum 4ani, cand am venit prima data in in Bucuresti. Ce s-a intamplat de atunci?Cum au evoluat lucrurile asa repede? Cand am crescut? Cand am inceput sa constientizez ca s-a dus si studentia? Gata, tre sa pasesc in lumea reala? dar e prea devreme si nu ma simt pregatita, facultatea era doar o portita ramasa spre timpul liber, fara responsabilitati, stat la taclale pana tarziu, si altele.... unde s-au dus toate?

Dintr-o data ma simt fara vlaga si presata de tot ce-i in jurul meu.Gata cu tara in care traiesc! de maine o iau pe un alt drum, dar care? Stiu ce vreau, si cu toate acestea, mi se pare din ce in ce mai dificil sa realizez ce mi-am propus, parca nu mai sunt eu, aceeasi persoana increzatoare in fortele proprii, si in viata, in genere.

Dau vina pe ceea ce sa intampla in politica contemporana, care ne afecteaza pe fiecare dintre noi, pe unii mai mult, pe altii mai putin.Fara a insista prea mult pe acest subiect derizoriu, observ in jurul meu oameni care nu stiu cum sa-si mai faca economii pentru a-si creste si educa pe cei mici. De aici reiese o intrebare la care recunosc ma gandesc de ceva vreme: in timpurile aceastea sumbre mai concepi un copil, pe care apoi sa-l cresti, sa-l educi in Romania? Ma intreb cat curaj trebuie sa aiba unii parinti care mai fac in vremurile aceastea un copil, sau cei care au copii.cFelicitarile mele pentru curaj ( felicitari sis :*), eu nu am atata curaj, nici acum si nici in urmatorii ani. O alegere potrivita, pentru mine si cel mic, de ce sa fie chinuit in vremurile astea, cand medicii pleaca peste hotare, cadrele didactice au salarii de ingrijitoare sau femei de serviciu, ce varianta mai ramane?

"Tara mea de glorii/ tara mea de dor" cum afirma Eminescu, n-a mai ramas nimic din ea, decat viitoare generatii care au un viitor incert, ai caror parinti se intreaba in fiece zi, daca se vor descurca. Si cu toate aceastea, ce ne ramane noua, Generatia Pro? Putem intrepta noi ce-au distrus altii, sau plecam si noi? Hmm....greu de spus, fiecare are drumul lui, dar daca nu ne-am descoperit pana acum drumul? ce-i de facut? intrebari la care raspundem fiecare atunci cand privin in zare si vedem cum linia cerului se uneste cu pamantul.

Dragilor sa cresteti frumos si sa aveti ambitie, noroc si un pic de ajutor, de oriunde, si pe urma vedeti voi ce faceti.

Cu drag, Sonia

Dedic aceste impresii tatalui meu.

hello people...

Astazi am reusit sa-mi iau inima in dinti si am trecut la partea de actiune: planurile, ideile, dorintele capata contur incepand de astazi.De ce? si de ce astazi? doua intrebari destul de interesante si potrivite pentru cei care ma cunosc, insanu voi raspunde la aceste intrebari, in schimb, voi aminti un episod haios din viata mea de studenta, care sufera de ADHD, mai ceva ca un pusti de 5 ani.
              Hello, my name is Sonia si incerc sa fiu un om NORMAL.Am sesizat ca e la moda treaba asta cu Blogger-ul, si recunosc, am vrut sa vad cat de seriosa e si ce presupune. Din cate am observat eu, fiecare are la alegere teme de debate, recunosc, eu sunt novice si nu stiu deocamdata,cum functioneaza totul, dar promit ca-mi voi da silinta.
Aaaa, voiam sa va povestesc un episod haios din viata de student, (mi-am amintit), ei bine, candva, exista o fata care isi dorea sa plece din provincie in buricul capitalei, si nu oricum, sa vina la facultatea. O, si frumoasa era viata de bucurestean, (cel putin asa credea ea, mai tarziu s-a trezit la realitatea.net :) ), a purtat o discutie cu parintii, au chemat prieteni ( pentru sfat), si cartile erau intinse pe masa....viitorul ei era in mainile necunoscutilor, care habar nu aveau de ceea ce-si doreste ea. Si lupta a fost crancena, a durat vreo 4h, in care "cunoscutii" si familia, "votau in parlament" legea prind asigurarea obligatorie a contractului pe 3 ani de studii ( atat cat dureaza facultatea in ziua de azi), care zicea cam asa:"....persoanele care au indeplinit varsta de 18 ani, pot merge la facultate, in cazul, in care au promovat examenul de bacalaureat cu nota peste 9, pentru a se specializa pe perioada a 3 ani, cadrul oricarei facultati doresc, din orasul stabilit de membrii familiei si juratii (prieteni de familie), acordandu-i  sprijin material constand in :bani pentru hrana, bani pentru cazare la kmin, si in ultima instanta, bani pentru a plati studiile, daca studentul e la taxa, si nu la buget, dar, in aceasta situatie, este obligativitatea studentului de a-si cauta un serviciu, pentru a-si plati studiile".Legea a fost votata in unanimitate.Dar aici si acolo, exprima locul, nu si exactitatea, de aceea oamenii profita cand gasesc o usa, un geam intredeschis. Datorita unei nepotriviri de idei, decizia a fost una pe placul Ei, si nu a celorlalti, care si-au aratat neincrederea in dorinta ei de a pleca in capitala.
Cu o geanta plina de carti si cateva lucruri, un rucsac, si o sticla de apa, am plecat cu mama pana in statie la microbuz, era 5 dimineata si ploua, ploua, ploua....Simteam ca totul este dat peste cap, nimic nu mai pare asa promitator acum cu atatea bagaje dupa mine, cu ploaia care imi ajungea la oase si mama care se uita nedumerita cum urc, tragand geanta dupa mine. Intr-o clipa, lucrurile nu mai par asa senine si luminoasa ca in toiul unei zile toride de vara, ci devin sumbre, ba chiar te incerca sentimentul, sa lasi totul deoparte si sa ramai, sa nu mai pleci.....si ce faci atunci? cum ramane cu toate ideile indraznete, cu optimismul din priviri, cu speranta ca vei reusi sa schimbi lucrurile?
Pentru a nu-mi face o introspectie mai tarziu, am ales sa merg mai departe si sa las framantarile si teama in statia de microbuz, si... am plecat.
Cu inima cat un purice, cu mii de framantari in suflet, cu o teama ce crestea din ce in ce mai tare cu cat ma apropiam de gara, si cu o coloana sonora superba in microbuz ( DiDo-White flag, una din piesele mele preferate),mi-am innecat lacrimile in servetel, si mi-am zis: "cum altii reusesc, si eu pot, nu exista nu se poate!"
Am mai tras o data de bagaje cand am urcat in tren si cand am coborat la Gara de Nord, care parea imensa, simteam ca sunt o insecta, ce va fi calcata in pioare in orice clipa, dar...n-a fost asa.
   Ma astepta la iesire o prietena foarte buna, careia nu-i voi da numele, se va identifica, ( MULTUMESC MULT!!!), m-a dus la ea la kmin, am stat o zi intreaga si m-am cazat....dar asta e o alta poveste.
       Viata e plina de peripetii, simti ca mergi pe nisipuri miscatoare, diferenta e in viata trebuie sa te agiti si sa te zbati, pe nisipurile miscatoare, le ocolesti, si daca esti in ele, nu te agita, nu te misca.....situatii antagonice nu?  aveti grija de voi si luptati pentru voi insiva.

PS.Presupun ca v-ati prins ce era haios: ei au votat una si eu am facut alta alegere....:)